Varietăți lingvistice
Încă din scrierile sale timpurii, Coșeriu s-a ocupat de chestiuni despre limbajul funcțional și funcționarea sistemelor lingvistice, precum și despre variația lingvistică. În lucrarea La geografía lingüística („Geografia lingvistică”), publicată în 1956, el cere ca lingvistica variațională să nu ia în considerare doar varietățile din spațiu, adică varietățile dialectale, ci și varietățile grupurilor sociale și varietățile care depind de situație, stilurile lingvistice. Pentru a descrie aceste trei dimensiuni ale varietății, el adoptă termenii variație diatopică și diastratică de la lingvistul norvegian Leiv Flydal (bazați pe distincția tradițională dintre sincronie și diacronie), și creează a treia dimensiune cea a variației diafazice (adică stilistice). Atunci când se ia în considerare un anumit sistem lingvistic, varietățile sunt ignorate și un sistem este examinat ca sintopic, sinstractic și sinfazic. Orice sistem lingvistic poate fi identificat cu referire la toate cele trei dimensiuni. Coșeriu nu vede relația dintre cele trei dimensiuni ca o juxtapunere neconectată, ci direcționată: într-o comunitate lingvistică, diatopicul poate fi valorat ca diastratic și diafaticul ca diastratic (și, în consecință, diafazicul ca diatopic). Aceasta înseamnă că un dialect poate funcționa ca un sociolect, iar un dialect, precum și un sociolect pot funcționa ca un stil, dar nu invers.
Coșeriu preia de la Flydal și distincția dintre structură și arhitectură a limbii. Spre deosebire de structura limbajului funcțional, termenul de arhitectură descrie întregul edificiu al unei limbi istorice, care este compusă din varietățile celor trei dimensiuni care îi pot fi atribuite. În plus față de diferitele varietăți, arhitectura limbii istorice este într-o anumită măsură „acoperită” de o limbă comună în multe comunități. Limba comună servește ca un mijloc de comunicare supraregional, uniform. Coșeriu vorbește și despre „limba exemplară” ca o normă ideală într-o comunitate care se află deasupra varietăților. Limba exemplară nu este realizată imediat, este doar o normă de orientare care reflectă unitatea virtuală a unei comunități lingvistice. Limbile istorice sunt separate de altele printr-un adjectivum proprium, cum ar fi germana, franceza sau spaniola. În eseul „Limbă istorică și dialect”, Coșeriu menționează și practica dialectologiei de a atribui varietăți limbii comune care îi sunt mai apropiate. Acesta este motivul pentru care dialectele low German vor fi atribuite olandezei ca limbă comună și nu germanei. Dacă s-ar crea o limbă comună separată pentru low German, subordonarea ar duce la o coexistență.
La geografía lingüística, Montevideo; și în RFHC 14, 1955, pp. 29-69; reeditat: Universidad Nacional de Tucumán, Facultad de Filosofía y Letras, Tucumán 1961, și Montevideo 1958. Traducere germană: Die Sprachgeographie , Tübingen: Narr 1975, tradus și editat de Uwe Petersen.
Geografia lingvistică, traducere în română de M. Livescu a unui fragment din nr. 17; în Teorie şi metodă în lingvistica din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Texte comentate, edit. de L. Wald şi N. Anghelescu, Bucureşti, pp. 156-161.
„‚Historical Language’ and ‘Dialect’”, în J. Göschel, P. Ivic și K. Kehr (ed.), Dialekt und Dialektologie. Rezultat al simpozionului internațional „On the theory of dialect”, Marburg / Lahn, 5-10. sept. 1977, Wiesbaden 1980, pp. 106-122. Reeditat în: Energeia and Ergon. Linguistic variation – linguistic history – linguistic typology. Studia in honorem Eugenio Coseriu, ed. de J. Albrecht, J. Lüdtke și H. Thun, Vol. I: Writings by Eugenio Coseriu (1965-1987) , introducere și ediție de J. Albrecht, Tübingen: Narr 1988.‘
Limbă istorică’ şi ‘dialect’, traducere în română a nr. 162, „Fonetică şi dialectologie”, XII, Bucureşti, p. 55-68; transcrierea unei conferinţe ţinute la Academia Română, la 15 oct. 1992 [corespunde nr. 162 într-o versiune nouă, în română]; text îngrijit de N. Saramandu.