Corect şi exemplar
JK: Aţi spus în repetate rânduri că terminologia, atunci când corespunde cu uzul general al limbii, nu trebuie să se abată nici în conţinut prea mult de la acesta. În lucrarea Dumneavoastră despre „Corrección idiomática” şi în diferite alte lucrări, distingeţi între termenii „corect” şi „exemplar”. Dar în uzul limbii se foloseşte de fapt mai des „corect” nu în sensul Dumneavoastră, ci cu sensul de „exemplar”. Este posibil a susţine asemenea termeni împotriva tradiţiei generale?
C: În primul rând, este vorba nu de uzul limbii oricum, ci de un uz specializat: chiar vorbitorul naiv vorbeşte în acest caz „ca lingvist”, el vorbeşte despre limbă (nu numai cu ajutorul limbii) şi o apreciază. În al doilea rând, vorbitorul naiv întrebuinţează „corect” în ambele cazuri: atât pentru realizarea „corectă” a limbii exemplare în vorbire, cât şi pentru această limbă însăşi; eu vreau însă să-i arăt lui [vorbitorului] că aceasta este o confuzie şi de aceea preiau termenul său pentru o utilizare mai profundă. În al treilea rând, această confuzie este făcută şi de lingvişti (deşi în direcţie inversă), care folosesc „corect” pentru exemplar, dar şi pentru corect. Toţi vorbesc de „vorbire corectă”. Eu urmez însă, de asemenea, principiul meu terminologic, dar nu pot prelua, bineînţeles, uzul dublu şi, cu acesta, confuzia absurdă.
Teza mea este că eroarea constă în faptul că se reduce un termen la celălalt într-o direcţie sau în cealaltă, adică sau se raportează corect la exemplar şi se recunoaşte numai limba standard ca fiind „corectă” şi se consideră tot ce rămâne ca abatere şi ca „incorect”; sau invers, ca la Harold Palmer sau la Robert Hall, care nu recunosc deloc exemplaritatea şi raportează totul la corect: orice fel de vorbire este atunci corect, ceea ce este adevărat într-o anume privinţă, dar aceasta nu înseamnă însă că exemplarul trebuie pur şi simplu ignorat sau chiar respins. Orice fel de a vorbi este „corect” atunci când corespunde unei anumite tradiţii. Aceasta este corect, dar nu înseamnă deloc că trebuie ignorată alteritatea [care este] mai cuprinzătoare. Pentru anumite scopuri este nevoie totuşi de o limbă comună [Gemeinsprache] şi, de asemenea, de o normă a limbii comune. Această tendinţă există aşadar în ambele direcţii, fie că s-ar dori să avem exemplarul peste tot, pentru orice utilizare a limbii; fie, invers, că nu am avea nevoie deloc de exemplar şi că orice fel de vorbire ar fi permis în toate situaţiile de vorbire. Această teză a „Leave your language alone!” este foarte aspru criticată în cartea mea încă nepublicată La corrección idiomática.
JK: Concepţia Dumneavoastră despre corectitudinea lingvistică a fost publicată deja de mai multe ori şi în unele articole ale Dumneavoastră apare deja distincţia între „corect” şi „exemplar”.
C: Da, în parte ea a fost chiar preluată în mod tacit, de ex., de Celso Cunha în Brazilia. Dar numai distincţia ca atare, nu întreaga motivare. Teza mea este – şi de aceea înţeleg cartea mea ca un manual pentru profesorii de limbi şi profesorii de limba naţională – că diferitele modalităţi ale limbii trebuie permise după sfera alterităţii din situaţia dată. Din păcate chiar marele Menéndez Pidal voia să suprime voseo argentinian. În La unidad del idioma, el salută măsura unui ministru al culturii argentinian de a interzice elevilor uzul voseo1 , incluso en el recreo [‘inclusiv în recreaţie’], ceea ce consider că este absurd. El vorbeşte de un uso degradado y degradante. Poate din punct de vedere istoric este un „uso degradado”, dar „degradante” nu este în niciun caz. Este forma de adresare normală pentru argentinieni, ca şi tuteo 2 din alte regiuni, şi include numai „intimitatea argentiniană” şi „conferirea argentinităţii către alţii”, cel puţin ad honorem.
JK: Dar când există tendinţe — care există realmente în Argentina — de a spune că nu mai avem nevoie deloc de tuteo, pentru că nu mai avem contact cu celelalte regiuni – sau că, cel puţin cei care nu mai au contact nu mai au nevoie de el şi pot să-l suprime – atunci Dumneavoastră aţi susţinut întotdeauna că unitatea trebuie păstrată şi că unitatea limbii spaniole nu trebuie periclitată.
C: Da, căci argentinienii nu trăiesc singuri în lumea spaniolă şi ar fi absurd să se ignore tuteo, căci ideea implicită a voseo este tocmai cea a specificului argentinian. Argentinienii înşişi văd lucrul acesta şi aşa şi nu i-ar lăsa, de ex., pe ruşi să vorbească într-un film rusesc cu voseo. Ca Gorbaciov, de ex., să-i spună Raisei vos este total de neînchipuit pentru orice argentinian. Este de neconceput pentru un argentinian ca un profesor de istorie să spună că Cezar i-ar fi spus lui Brutus „vos también, mi hijo”. Oricare va spune: „tú también, mi hijo”, pentru că Cezar nu era argentinian şi nici nu i se poate conferi argentineitatea. Ar fi posibil numai ca glumă sau ironic; sau când, să zicem, istoria romană ar fi scrisă ca în fasciculele cu Asterix, dar nu când istoria romană este predată ca istorie romană.
JK: Dar, pe de o parte, este vorba aici de o descriere pe care Dumneavoastră o deduceţi din normele care există. Dar s-ar putea, pe de altă parte, să fie aici o schimbare sau ca în comunitate să se discute această problemă şi nu toţi să fie de aceeaşi părere. V-aţi opune, dacă aţi vedea că în Argentina descreşte tendinţa de a accepta „tuteo” şi, pe de altă parte, „voseo” ar fi extins şi la noi utilizări?
C: Acum, dacă se face politică lingvistică şi teoria politicii lingvistice, trebuie să se înţeleagă că nu toate tendinţele sunt şi corecte. Nu se poate spune că întotdeauna există aceste tendinţe şi că ele trebuie să fie şi admise. Nu, ar fi stupid. Nu aş recunoaşte aceasta, deoarece acest fapt ignoră tocmai năzuinţa reală a oricărei limbi spre universalitate şi limitează această universalitate. Argentina este o parte a lumii de limbă spaniolă; şi pentru oricine, şi pentru oricare argentinian, există năzuinţa spre un panhispanism lingvistic, în cadrul căruia argentinianul conştient de sine renunţă la regionalism, când spune, de ex., „Como decimos nosotros” [‘Cum spunem noi’] sau „Como solemos decir en la Argentina”[‘Cum obişnuim să spunem în Argentina’]. La acest nivel panhispanic se renunţă la diferite forme utilizate acasă, când se ştie sau se bănuieşte că acestea sunt regionale. Şi atunci se pune întrebarea ce se utilizează în locul acestor forme. Este iarăşi o chestiune de politică ce fel de spaniolă este considerată „cea mai bună”. Mulţi spun: fireşte, spaniola din Spania. Eu nu spun aşa. Trebuie (în planificarea limbii) să se procedeze diferenţiat: dacă spaniola din Spania este cea care se abate de la anumite tradiţii, atunci trebuie să spunem: „les enmendaremos la plana también a los españoles” [‘îi corectăm şi pe spanioli’]. Realitatea este însă că Spania este încă punctul geometric central al hispanităţii, adică, prestigiul spaniolei din Spania este valabil pentru toate ţările şi că fiecare ţară este mai curând gata să accepte spaniola din Spania, decât să se accepte, de ex., în Argentina spaniola mexicană sau în Mexic spaniola argentiniană. Spaniola din Spania este mai neutră, se poate aşadar mai curând accepta şi nu mai există nicio rivalitate. Acest fapt se poate constata şi în alte cazuri: când trebuie denumite lucruri noi, se întreabă cum sunt denumite în Spania. În plus, realmente, spaniola din Spania este mult mai bine cunoscută decât ceea ce se spune într-o ţară sau alta din America, deoarece spaniola din Spania aparţine tuturor, nu numai unei anumite regiuni. De aceea pot şti — şi, dacă sunt un spaniol conştient şi cultivat, ştiu asta — că, de ex., canilla [‘robinet’] este cum spunem noi în Rio de la Plata. Eventual nu ştiu cum spun mexicanii la aceasta, poate spun llave del agua, cum, într-adevăr, se spune acolo. Dar atât uruguianul sau argentinianul, care spune canilla, cât şi mexicanul, care spune llave del agua, ştie că în Spania se zice grifo; şi, dacă vorbesc cu un mexican şi nu ştiu cum spune el asta, dar ştiu că canilla este specific pentru Rio de la Plata, atunci spun grifo. Căci grifo va fi înţeles; canilla, dimpotrivă, nu. Când sunt în Spania, renunţ, fireşte, să spun pollera pentru falda [‘fustă’] şi renunţ chiar la banana şi papa, spunând plátano [‘banană’] şi patata [‘cartof’], dar nu în Rio de la Plata, unde continui să folosesc banana şi papa. În Spania utilizez în contexte clare chiar coger [‘a lua’], de ex., coger el autobús [‘a lua autobuzul’] sau coger un coche [‘a lua o maşină’], când este clar că nu poate să însemne altceva. Dar şi în Spania anumite forme, care sunt recunoscute ca spaniolă regională, nu se acceptă în panspaniolă. Nu se acceptă cu ochii închişi, ca să zicem aşa, totul ca general valabil: eu nu spun, de ex., chaval, nici ese tío, nici vale pentru así es sau está bien, şi acest lucru este valabil pentru o întreagă mulţime de forme. Spaniolii spun, bineînţeles, vale [‘de acord’], dar această formă este recunoscută de alţi vorbitori ai spaniolei ca spaniolă regională şi nu ca formă generală, adică este „dialectală”, cum ar fi ceva dialectal din Peru sau din Venezuela sau din Rio de la Plata.
JK: Dar se întâmplă frecvent că tocmai „greşelile” actuale sunt inovaţii în perspectiva istorică.
C: Faptul că o greşeală poate deveni cândva o regulă nu înseamnă că deja şi este. Atât timp cât ceva nu este încă o regulă, nu se poate spune că aceasta trebuie să fie permisă, pentru că poate fi regula de mâine. Dacă devine o regulă, atunci e altceva. Dar cât timp este doar o abatere, nu este tocmai o regulă. Nu este adevărat nici că cele mai frecvente cazuri nu corespund regulii şi că cele mai puţin frecvente abaterilor, pentru că din punct de vedere statistic şi matematic pentru fiecare regulă trebuie să fie cel puţin două abateri: când există o abatere numai într-o parte, atunci nu este o abatere, ci o altă regulă. De aceea „greşelile” trebuie să fie, de fapt, în majoritate, faţă de „normă” sau de forma normală. Totuşi ele nu sunt regulate, pentru că se abat aşa sau aşa şi nu merg în aceeaşi direcţie. Nu se poate raporta nici la faptul că se găsesc greşeli de limbă şi la scriitori. Când se tolerează o greşeală de limbă la un mare scriitor nu înseamnă deloc că această greşeală trebuie să fie tolerată la toţi vorbitorii. Dacă cineva spune, pentru motivarea unei forme false, că ea s-ar găsi la Cervantes, atunci îi spun: „Fii Cervantes şi o vom tolera şi la tine”. Cervantes nu a fost Cervantes, pentru că a făcut o greşeală de limbă sau alta. Aceasta îmi aminteşte de o povestire de Alphonse Allais, care povesteşte de un bărbat care se identifica întotdeauna cu mari personalităţi, pentru că avea o anume trăsătură comună cu acestea. Astfel spunea, pentru că era cam mic şi îndesat: „Je suis un type comme Napoleon.” Pentru că bea multă cafea, zicea: „Je suis un type comme Balzac, je bois beaucoup de café!” – şi atunci când a fost executat, nu mai ştiu din ce cauză, exact la 33 de ani, spuse: „Je suis un type comme Jésus Christ, je meurs à 33 ans!” – din cauza unei coincidenţe nu ai, fireşte, identitate completă cu alţii.
„Corectitudinea” limbii este întotdeauna numai actuală. Ea nu priveşte nici trecutul, dar nici viitorul. Nu tot ce e nou devine regulă, ci numai ceea ce se generalizează. Este adevărat însă că anumite „erori” nu sunt greşeli instabile, ci reguli reinterpretate. Se găsesc multe exemple pentru aceasta în istoria limbii. Astfel a rezultat, prin evoluţie fonetică, la conjunctivul unor verbe spaniole o terminaţie –ga, la care, bineînţeles, numai -a este morfemul conjunctivului, iar g aparţine rădăcinii; ca la traer: traga, mai târziu traiga. Pentru că această terminaţie era în opoziţie cu o terminaţie vocalică la indicativ (în cazul lui traer: trae), ea a fost interpretată ca morfem al conjunctivului şi cu această funcţie a fost ataşată şi la alte verbe. La oir, oiga (pentru mai vechiul oya) a devenit deja normă generală; la haber, dimpotrivă, haiga este considerată ca greşeală de limbă, pentru că limba comună nu a acceptat această formă şi a rămas la haya. La fel se întâmplă acum în franceză în cazuri ca [katrəzofisje]. Aici nu există deloc un -zde legătură, dar după les amis, les officiers etc. s-a admis că pluralul ar fi zofficiers, adică -z- de legătură a fost interpretat ca morfem de plural. Aşa spune şi Zazie, în Zazie dans le métro, întotdeauna zyeux în loc de yeux. Şi, într-un caz, aceasta a devenit normă a francezei: se distinge, de ex., cu acest z (adică prin realizarea legăturii cu êtes) între Vous êtes Allemand [vuzεtalmΑ)] la singular şi Vous êtes Allemands [vuzεdzalmΑ)] la plural; tot aşa în cazul lui Vous êtes Italien – Vous êtes Italiens etc. Acel care reinterpreteză nu crede că el a introdus ceva nou, ci crede că tocmai această regulă este valabilă în limba comună, obiectivă, istorică.
La fel este la învăţarea limbii, căci este total fals să se admită că un copil învaţă limba de la adulţi ca pe ceva deja dat şi îşi însuşeşte treptat ceea ce îi spun adulţii: copilul creează mereu reguli. Şi când aceste reguli sunt acceptate – ceea ce se şi întâmplă în mica limbă a familiei – ele se şi menţin. Copilul renunţă însă la reguli, atunci când constată că ele nu sunt valabile şi nu sunt acceptate de ceilalţi. Un copil care aude că se spune es regnet [‘plouă’], când cad multe picături, poate să spună, când se văd mulţi oameni, şi es menscht; i se spune atunci că nu se spune aşa. Există însă o posibilitate a acestui sistem, pe care copilul este pe cale să o realizeze. Învăţarea este întotdeauna creativă şi înseamnă mereu creare de schiţe de sistem.
Adesea însă abaterea nu devine regulă şi rămâne ca abatere. Ca, de ex., în franceză, folosirea terminaţiei verbale –ons la pers. I plural şi la pers. I singular, ca în cântecul Sur la route de Louviers („Si je roulions carrosse comme vous je ne casserions point de cailloux”). Aceasta se întâmplă de obicei în franceza populară din Canada, cum a recunoscut corect scriitoarea Antonine Maillet în La Saguine, unde apare mereu j’avons, je savons etc. Şi exista deja în secolul al XVI-lea. Pierre de La Ramée considera asemenea forme chiar ca normale în franceză şi ca acceptabile. Totuşi acest fenomen nu s-a impus în atât de multe secole. Deja Vaugelas recomanda je vas, tu vas, il va şi totuşi astazi se spune je vais, tu vas etc. Aceasta înseamnă că, uneori, durează foarte mult timp cu acceptarea. Ceea ce mă interesează însă înainte de toate nu este constatarea acestui lung proces istoric, ci motivarea la vorbitor. La vorbitor, motivarea este întotdeauna una obiectivă în sensul că el, în cazul unei reinterpretări, admite că aceasta ar fi deja regulă, şi anume, regula „celorlalţi”, nu o exprimare introdusă de el. Cel care a spus pentru prima oară quatre-z-officiers nu s-a gândit că el face aceasta acum, pentru a arăta celorlalţi că acesta este pluralul.
JK: Dar cel puţin în cazul cuvintelor împrumutate există totuşi cazuri când vorbitorul sau/şi scriitorul creează în mod conştient expresii noi.
C: Fireşte, dar şi în acest caz există lucruri care sunt „bine” făcute şi unele care sunt „rău” făcute; de ex., când vorbitorul devine lingvist şi crede că forma galiţiană corectă trebuie să fie soma şi nu sombra, pentru că el acceptă o cu totul altă analogie.
JK: Dar, când se comit multe asemenea „greşeli”, ele pot deveni tradiţie.
C: Bineînţeles, cum am spus deja, ar fi poate admisă şi o asemenea expresie, când ar fi întrebuinţată, de ex., de un mare scriitor. Dar întrebarea de ce ceva este acceptat şi de ce se produce această analogie nu este încă lămurită, deşi se spune că formele mai frecvente le atrag pe cele mai puţin frecvente. Căci la început formele care se răspândesc nu sunt cele mai frecvente, ci cele mai puţin frecvente. De ce, de ex., a fost acceptat în spaniolă solidaridad, deşi Andrés Bello, care introdusese acest cuvânt în Código civil chileno, i-a dat forma solidariedad ca fomare spaniolă „bună”. Tocmai forma bine formată nu s-a impus.
JK: Explicaţia unor asemenea dezvoltări se poate găsi mai ales în interiorul limbii? Nu trebuie căutate explicaţii „externe”, când nu merge cu frecvenţa etc.?
C: Acest caz trebuie interpretat probabil nu ca formaţie în spaniolă, ci ca împrumut din franceză, unde exista deja solidarité. Este adevărat că, în cazuri izolate, trebuie căutate criterii ca prestigiu etc.; important rămâne însă ca şi la primul exemplu să se admită întotdeauna că acesta este deja limbă, adică acesta aparţine şi altuia: acest fapt este tocmai ceea ce este tipic la crearea expresiilor lingvistice.
JK: Se poate spune că politica lingvistică este de fapt o problemă elitară? Căci, dacă s-ar face, de ex., o anchetă în Mexic, dacă cineva cunoaşte grifo, s-ar găsi probabil în populaţia generală foarte mulţi oameni care nu cunosc această formă şi nici nu o folosesc. Aţi vorbit de „oameni cultivaţi” şi de scriitori buni.
C: Revine întrebarea la ce nivel vorbim. Persoanele care nu cunosc grifo nu vorbesc niciodată la nivelul exemplarităţii panhispanice şi de aceea nici nu au nevoie de aceasta. Acestora nu le vom spune: „¡Cuidado, hay que decir grifo!”3 Nicidecum. Când se dispune de registre diferite, se vorbeşte de fiecare dată altfel, după mediul şi ocazia vorbirii şi tocmai acest fapt trebuie să fie înţeles cu convingerea că aceasta este pe deplin normal. Anumite comunităţi lingvistice au ajuns aproape într-un mod natural la această atitudine, tocmai cele spaniole, în mod surprinzător, nu [au ajuns], cele germane, dimpotrivă, deja în mare măsură, cel puţin aici, în sud. Aici, un om pe deplin cultivat poate vorbi graiul local pur, de ex., cu familia sa, un grai mai ales cu prietenii, în plus, dialectul şvab al onorabilităţilor şi, de asemenea, germana standard. Când domnul Geckeler era asistentul meu, mi s-a întâmplat că el vorbea cu familia sa şi eu nu înţelegeam niciun cuvânt; când vorbea cu domnul Bausch, deja înţelegeam, nu mai era graiul său local, ci un fel de şvăbească supraregională. Şi chiar în convorbirea cu familia sa, când vorbea cu altcineva, putea să schimbe, de ex., în şvăbeasca onorabilităţilor. Cu mine nu a vorbit niciodată şvăbeasca, cu mine vorbea germana standard, deşi cu accent şvăbesc.
JK: Dar există totuşi comunităţi lingvistice în care adaptarea la variaţie este mai puţin obişnuită. Că se tinde spre comunitatea lingvistică este, fireşte, un fenomen general. Dar aparţine totuşi şi de alteritate faptul de a-i înţelege pe alţii, deşi vorbesc altfel, de a putea transpune sau traduce varietăţile lor. Mă lovesc de acest argument adesea tocmai în Spania, când vorbitorii spun că îi înţeleg şi aşa pe ceilalţi, atunci de ce trebuie să se adapteze?
C: Aceasta este tocmai atitudinea care lezează demnitatea limbii şi la care limba este privită ca instrument şi nu ca modalitate a fiinţei, a fiinţei istorice a fiecăruia. Este îngrozitor de penibil acest „con tal que se entienda, cada cual puede hablar de cualquier modo”4 . Aceasta înseamnă, de fapt, a te dispreţui pe tine însuţi. Fiecare activitate are şi o anumită etică internă; şi ţine de etica limbii nu numai a vorbi astfel ca să fii înţeles, ci şi în modul cel mai bun posibil.
Un alt lucru este toleranţa, adică să-i înţelegi pe alţii şi să încerci să-i înţelegi. Aceasta, de asemenea, este o normă a limbii şi este valabilă pentru vorbire în general. Prima ipoteză este că celălalt vorbeşte cu înţeles. Nu spunem că cineva vorbeşte desigur numai prostii şi că este nebun. Cel puţin nu se poate spune aceasta dinainte. Mai întâi încercăm să interpretăm ceea ce spune el ca având sens şi, dacă nu înţelegem ceva, atunci întrebăm ce înseamnă aceasta şi nu gândim imediat că ar fi ceva absurd. Există ţări în care varietatea rezultă prin prezenţa unor grupuri alogene, ca, de ex., în Uniunea Sovietică sau în Statele Unite, şi în care toleranţa pentru pronunţări diferite, pentru diferite moduri de a vorbi aceeaşi limbă este foarte ridicată. În Uniunea Sovietică sau în ţările care aparţineau odinioară la aceasta se putea folosi orice pronunţare şi erai înţeles. Te străduiai să înţelegi, pentru că se admitea că este probabil vreo pronunţare a vreunui popor al comunităţii. Georgienii vorbesc, de ex., fără palatalizare, aşa au făcut întotdeauna; Stalin a vorbit tot aşa şi se înţelegea aceasta. În Statele Unite este ceva asemănător; se vorbeşte cu o pronunţare oarecare. Ceea ce nu înseamnă să spun că eu pot vorbi cum vreau eu. Cred că eu trebuie să urmez o anumită normă.
JK: Dar acum aţi introdus, pe de o parte, un principiu etic şi apoi un fel de limitare a acestuia, pentru că, pe lângă acest principiu etic, domneşte o anume toleranţă. Ar putea aşadar să fie valabil ca principiu etic şi faptul de a vorbi aşa cum vrei, în măsura în care acest lucru este posibil?
C: Aceasta este ca o teorie antidemocratică, reacţionară, ca cea a lui Robert Hall, falsul liberalism lingvistic: Fiecare are voie să vorbească peste tot cum vrea el. Nu, nu se poate vorbi în parlament ca la cârciumă. Este o mare greşeală să pretinzi să se vorbească în orice ocazie limba standard şi încă într-un stil înalt; astfel devii numai ilar. Dar nu este o greşeală mai puţin mare să se vorbească la nivelurile mai înalte ale culturii şi ale vieţii publice limba familiară sau vulgară. Aceasta nu însemnă respect, ci dispreţ pentru vorbitori şi mi se pare ca şi cum s-ar zice: „Negrul trebuie să vorbească în orice ocazie cum vrea el, deoarece nu are nevoie deloc de cultură înaltă, asta o facem noi; el poate rămâne la cultura sa. Vom spune chiar că este foarte importantă cultura sa – dar noi o păstrăm pe a noastră.” Aceasta este atitudinea tipică a falşilor liberali. De multe ori ei sunt chiar convinşi că sunt într-adevăr liberali, dar în realitate sunt reacţionari radicali. Este ca şi când se acceptă că poporul nu are nevoie de adevăratul Shakespeare, ci de unul simplificat, „ca poporul să-l înţeleagă.” Singurul mod de a respecta cu adevărat poporul este de a i-l reprezenta pe Shakespeare real, nefalsificat, adevărat. S-a observat aceasta în experimente făcute în Italia, în Sesto San Giovani, tocmai cu Shakespeare, adevărat, în faţa muncitorilor şi anume cu un succes uriaş. Publicul a subliniat, în anumite locuri, prin râs conţinuturi care nu i-au atras deloc atenţia regizorului.
La fel este şi cu filosofia şi cu arta: nu filosofie pentru gospodine, ci filosofie! Nu pictură care corespunde cu aşa-numitul gust al publicului, ci pictură!
Atunci se educă publicul, ca el să preţuiască şi pictura bună etc. Opusul, deci liberalismul aparent, este, de fapt, o atitudine reacţionară, care sau este realmente reacţionară şi ipocrită sau naivă, dacă reprezentanţii ei cred că fac totul pentru popor şi în realitate nu fac asta.
Şi celelalte tendinţe, despre care vorbiţi, nu sunt tendinţe ale vorbitorilor, ci ale falşilor teoreticieni sau ale vorbitorilor care devin lingvişti. Dar când sunt lingvişti, vorbitorii sunt, bineînţeles, naivi din punct de vedere ştiinţific şi nu ştiu care sunt normele. Sau sunt păreri ale politicienilor care nu au nicio idee despre lucruri şi confundă liberalismul cu reacţiunea sau cu atitudinea în fond reacţionară a aceloraşi politicieni. Şi ruşii, de ex., încearcă să înţeleagă pe cineva care vorbeşte altfel, dar nu gândesc că şi ei ar trebui să vorbească aşa. Toleranţa faţă de celălalt nu înseamnă că trebuie să renunţi la ştiinţa lingvistică proprie. Te străduieşti, aşadar, să-l înţelegi pe celălalt, când vorbeşte cu abateri; dar tu însuţi nu ai vorbi astfel.
JK: Dar când, de ex., un moldovean vorbeşte intenţionat româneşte cu un moldovean rusofon, vrând să-şi arate prin asta convingerea că pentru el româna este limba mai importantă, deşi celălalt îl înţelege poate mai greu decât dacă ar vorbi cu el ruseşte, atunci principiul toleranţei este, de fapt, suspendat. Căci nu mai este finalitatea supremă de a vorbi cum celălalt înţelege cel mai bine, ci eu îmbin simultan cu vorbirea mea o revendicare politică.
C: Desigur. Am scris despre aceasta în articolul meu despre Limbă şi politică. Că motivarea este întotdeauna pozitivă, dar există diferite pozitivităţi. Problematica atitudinii vorbitorului în comunicarea lingvistică concretă este foarte complexă şi încă nu m-am ocupat în amănunt cu aceasta (câte ceva se află, ce-i drept, în Corrección idiomática, care nu a apărut încă). Dar cu privire la întrebarea Dumneavoastră pot să precizez ceva foarte clar. Ceea ce am spus anterior: „vorbeşte aşa ca celălalt să te înţeleagă” – se referea la alegerea registrului lingvistic şi a stilurilor limbii în interiorul unei limbi şi nu la alegerea unei limbi anume. În acest domeniu trebuie să fie anume acela tolerant care ştie mai mult; nu se poate pretinde unui ţăran care vorbeşte numai graiul său ca el să vorbească limba standard. Este altceva când e vorba de limbi diferite. Pentru a spune aceasta clar: mă voi identifica cu vorbitorul care trebuie să decidă. Deci şi în acest caz sunt, fireşte, tolerant din punct de vedere lingvistic în comunicarea interindividuală faţă de vorbitorii de limbi străine care sunt de bona fide. Dacă el nu ştie limba mea, încerc să vorbesc limba lui sau altă limbă pe care o ştie şi el, ca să-l ajut sau ca să ajung, într-adevăr, la o conversaţie. Dar nu este aşa, când celălalt tocmai nu este de bună credinţă şi când el nu vrea nicicum să vorbească limba mea şi vrea să mi-o impună pe a lui; şi încă mai puţin, când e vorba de o „comportare colectivă.” Dacă cineva trăieşte de trei ani în ţara mea şi nu a învăţat limba mea, pentru că el are convingerea că eu trebuie s-o învăţ pe a lui; sau dacă cineva vine în ţara mea ca stăpân sau colonialist şi vrea să-mi impună limba sa, pentru că se consideră superior în orice privinţă şi dispreţuieşte, pur şi simplu, limba şi cultura mea – atunci nu mai sunt tolerant şi vreau să fiu tratat ca egal, nu ca slugă. Nu pretind, bineînţeles, ca o minoritate lingvistică să înveţe limba mea şi să renunţe la limba proprie, ci, desigur, ca minoritatea să înveţe limba majorităţii, când această minoritate este lingvistic imperialistă şi intolerantă şi vrea să impună limba sa majorităţii. A fi tolerant nu înseamnă a accepta pasiv intoleranţa lingvistică şi nu include să te supui în mod servil imperialismului şi colonialismului lingvistic. Căci aceasta n-ar mai fi toleranţă lingvistică, ci ar fi masochism lingvistic.
Dar să revenim la „cazul normal”, adică la comportamentul în cadrul uneia şi aceleiaşi limbi istorice. Aici există nu numai o normă, ci, la o activitate atât de complexă, diferite norme pe diferite niveluri. Norma este deschisă şi nu înseamnă nicicum o singură normă pentru toţi vorbitorii comunităţii, ci norme diferite şi stratificate, astfel că depinde de aceea, în cadrul cărei sfere de alteritate se vorbeşte. De aceea spun că ar fi ilar să se vorbească în familie, cum s-ar vorbi într-o prelegere universitară. Mulţi purişti ar dori aceasta, dar este tocmai împotriva normei vorbirii, a normei alterităţii respective.
JK: Rămâne însă întrebarea unde este atunci dinamica? Dacă se ştie întotdeauna cum sunt normele, atunci nu se poate schimba nimic. Dar există totuşi persoane care vor să vorbească în familie ca într-o prelegere universitară. Există aşa ceva în realitate – de ex., la şvabii care încearcă să vorbească cu copiii lor germana standard, deoarece cred că astfel vor deveni copiii mai deştepţi. Unde se încadrează aşa ceva? Factori ca prestigiu sau aşa-zise influenţe „externe”?
C: Aş spune, în acest caz, că părinţii greşesc. Chiar Dumneavoastră aţi spus cu acest ton ironic: „ei cred că” etc. Pentru mine, ei se fac de râs, când vorbesc aşa. Aveam un coleg şvab, care spunea că el ar vorbi şi în familie întotdeauna germana standard; şi el vorbea cu o pronunţare tipic şvăbească. Atitudinea raţională într-un asemenea caz este, după părerea mea, ca părinţii să-i înveţe pe copii atât dialectul şvab, cât şi germana standard, dacă nu vor să renunţe la identitatea lor regională.
JK: Totuşi nu se mai poate spune că oamenii greşesc, dacă este o mişcare de amploare. În Galiţia aproape toate mamele vorbesc cu copiii lor spaniola. Greşesc atunci toţi? Sau este aceasta, pur şi simplu, un mod posibil de schimbare care poate să se producă sau nu?
C: Aceasta se referă nu la o limbă, ci iarăşi la două limbi şi [se pune] întrebarea de ce, în ce scop se vorbeşte cealaltă limbă. Aceasta este însă o problemă de pedagogie şi de planificare a vieţii, nu mai este de vorbire. Se vorbeşte această altă limbă, ca s-o înveţe copiii; aşa cum se poate vorbi franceza, ca ei să înveţe franţuzeşte; sau aşa cum copiii mei deja în Uruguay mergeau la şcoala germană, ca să poată continua mai târziu în Germania. Aceasta este altceva. Este o problemă practică şi, fireşte, această atitudine a părinţilor galiţieni este tot una practică, căci e vorba despre ceea ce vor utiliza apoi copiii în viaţa lor. Se poate foarte bine ca ei să înveţe galiţiana, dacă părinţii ştiu galiţiana. Dar când nici ei nu ştiu galiţiana şi li se spune totuşi că trebuie să vorbească galiţiana şi nu spaniola, deşi ei vin din Andaluzia şi numai pentru că ei locuiesc întâmplător în Galiţia, atunci aceasta este cealaltă parte a medaliei şi a politicii lingvistice, anume impunerea unei limbi. Adesea se întâmplă astfel cu argumentul că şi spaniola le-a fost impusă. Dar castiliana nu a fost impusă în realitate niciodată. Primii care au început să impună castiliana altora au fost regii francezi din secolul al XVIII-lea. Până atunci a fost un proces istoric pe deplin normal şi voluntar: castiliana a fost adoptată. Şi chiar de la cele mai vechi documente spaniole. În Foros de Castelo Rodrigo apar forme castiliene şi s-a crezut că ele trebuie atribuite copiştilor castilieni. Cred că este invers: erau mai curând copişti locali care au recunoscut anumite forme ca fiind deja general spaniole, pentru că erau deja forme de prestigiu. De aceea nu sunt de acord cu politica actuală din unele regiuni autonome. Pe baza graniţelor istorice, care nu sunt graniţe de limbă şi în unele cazuri poate nu au fost ca atare niciodată, se vrea să se impună limba regiunii şi castilienilor care de generaţii nu vorbesc această limbă şi poate nu au vorbit-o niciodată, de ex., acelora care de generaţii nu vorbesc valenciana şi probabil nu au vorbit niciodată valenciana. S-a înţeles prea literal autonomia lingvistică.
Capitol din „A spune lucrurile așa cum sunt”: conversații cu Eugeniu Coșeriu, trads. Turculeț, Adrian, Bleorțu, Cristina. Demiurg: Iași, 2017.
JK= Johannes Kabatek; C=Eugeniu Coșeriu.