Sincronie, diacronie și istorie
Poate cea mai importantă lucrare a teoriei lingvistice a lui Coșeriu este Sincronía, Diacronía e historia („Sincronie, diacronie și istorie”), care combină fundamentele teoretice pentru a descrie schimbarea lingvistică cu conceptele centrale ale teoriei limbajului lui Coșeriu. Ca și în alte tratate din această perioadă, Coșeriu începe discutând despre Ferdinand de Saussure, în acest caz distincția dintre sincronie și diacronie. Presupunerea de bază este că schimbarea limbii nu poate fi explicată la nivelul limbii. Coșeriu se referă la Humboldt, Hegel și Aristotel, adoptând de la Humboldt distincția dintre energeia și ergon, care vine de la Aristotel, și de la Hegel viziunea omului ca ființă istorică prin intermediul limbajului. Limba nu este ergon, „lucrare”, „produs”, ci mai degrabă energeia, „activitate” sau „acțiune” a ființei umane ca individ creativ, care produce semne. Din această perspectivă, întrebarea de ce se schimbă limbile nu rezultă oportună. Nu este ca și cum limbile ar fi entități stabile, care se schimbă din anumite motive determinabile, dar că nu sunt altceva decât obiectivarea istorică a vorbirii. Astfel, schimbarea lingvistică depinde practic de descrierea vorbirii și de faptele prezentate de activitatea vorbitorilor. Întrebarea nerezolvată este destul de opusă: de ce vorbitorii nu creează o limbă complet nouă? Aici, Coșeriu răspunde cu noțiunea de istoricitate: limba este așa cum este și nu diferită, pentru că în ea se manifestă starea actuală a omului; în istoricitatea sa, omul a absorbit limba și a devenit parte din ea.
Diacronia este diferită de istoria limbii prin faptul că este studiul proiecțiilor. Diferite stări ale limbii sunt considerate în succesiunea lor. Studiul diferitelor stări diacronice nu este exact același cu descrierea schimbării lingvistice. Schimbarea reală nu poate fi găsită în proiecții, în comparația diferitelor limbi, ci în istoria unei limbi. Astfel, istoria limbii este stabilită ca o disciplină proprie în afară de „gramatica istorică”. În timp ce gramatica istorică compară stările limbii, istoria limbii descrie dezvoltarea lingvistică ca o activitate creativă a indivizilor — și declanșator pentru stările rezultate ale limbii. Inovațiile în vorbirea indivizilor sunt examinate, precum și adoptarea acestor inovații de către alți indivizi, procesele de selecție între formele opuse într-o comunitate și în cele din urmă diferitele tipuri de generalitate a unui fapt lingvistic. Pe de o parte, există o generalitate extinsă, adică generalitate într-o comunitate lingvistică specifică, pe de altă parte generalitate intensivă, adică generalitatea unui fapt lingvistic într-un sistem lingvistic specific.
Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Montevideo; și în RFHC 15, 1957, pp. 201-355; listare Tübingen 1969 (nr. 24); traducere germană: Synchronie, Diachronie und Geschichte. Das Problem des Sprachwandels, trad. de H. Sohre. München, Fink 1974.
Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, Bucureşti; traducere în română de N. Saramandu a nr. 85.