Determinare și cadru

Determinare și cadru

În 1955/56, eseul „Determinación y entorno” (Determinare și cadru), un extras din cartea nepublicată Teoría lingüística del nombre propio, a fost publicat în revista Romanistisches Jahrbuch. Acesta conturează o teorie lingvistică a vorbirii care începe prin inversarea regulii lui Saussure conform căreia toate întrebările lingvistice trebuie să se desfășoare din punctul de vedere al limbii (langue). Coșeriu susține că toate întrebările trebuie mai degrabă să provină din vorbire: „mai degrabă decât la baza limbii trebuie să stăm de la început la baza vorbirii și să facem din aceasta norma pentru toate celelalte probleme lingvistice” (inclusiv langue).

Eseul prezintă apoi o descriere comprimată a unei teorii lingvistice a vorbirii și o primă schiță a unei teorii a lingvisticii textului. Aici Coșeriu se ocupă de problema determinării, în special în ceea ce privește problema determinării nominale și a numelor proprii. Pe lângă clasificarea posibilităților lingvistice de determinare este prezentată și o reprezentare precisă a câmpurilor lingvistice înconjurătoare (Umfelder în sensul lui Bühler). Coșeriu face distincție între diverse operații de determinare (în special a substantivelor) care „actualizează” un semn lingvistic virtual: actualizare, discriminare, delimitare și identificare.

Actualizarea direcționează un semn virtual către un obiect și transferă „identitatea” (de ex., „persoană”) către „ipsitate” (de ex., „persoana”).

Discriminarea este ceea ce Coșeriu numește toate operațiunile care depășesc actualizarea; ele direcționează denotația către „un grup posibil sau real de entități unice”. Discriminarea are trei subgrupuri: cuantificare, selecție și situație, cu operațiile lor corespunzătoare. Cuantificarea se referă la numărarea obiectelor desemnate. Selecția denotă specificitatea obiectelor: în timp ce cuantificarea distinge doar o / un „cantitate / grup” din ceva (de ex. „Caut un apartament”), selecția se referă la obiecte particulare sau individuale („Caut un apartament despre care am citit”; „Îngrijesc de apartamentul fratelui meu). Situația conectează în cele din urmă obiectele desemnate cu persoane prin determinanți posesivi („apartamentul dvs.”) sau cu spațiu și timp prin intermediul determinanților deictici („acest apartament”).

Delimitarea, potrivit lui Coșeriu, este opusă discriminării, care specifică obiectele de referință cu o posibilă desemnare neschimbătoare. Delimitarea denotă diferite moduri de a limita posibila desemnare a unui semn. Și aici există trei subgrupuri: explicare, specializare și specificare. Explicarea subliniază anumite caracteristici ale obiectului desemnat fără a-l schimba („vastul ocean”). În specializare, sunt trasate limite specifice externe sau interne ale obiectului desemnat („întreaga ființă umană”; „Goethe ca poet”). În sfârșit, specificația „limitează posibila referință a unui semn” prin adăugarea unor caracteristici care nu sunt cuprinse în sensul general („băiatul blond”, „păsările de apă”).

Identificarea se referă la specificarea semnificației unei forme ambigue, cum ar fi „echipa de fotbal”, „New York”, „Córdoba”, „Argentina”. Diferitele operații de determinare servesc la direcționarea semnelor lingvistice către obiecte. Dar pentru comunicarea lingvistică, o serie de alte relații sunt relevante, pe care le putem descrie precum ceea ce Coșeriu numește cadre.

În mod tradițional, limba și contextul se disting; uneori acesta din urmă este definit și mai precis ca context lingvistic și extralingvistic. Distincția dintre contextul extralingvistic și cotextul lingvistic este luată de la J. Catford. O determinare mai precisă este făcută de Karl Bühler, adoptând termenul de cadre din teoria culorilor. Cu toate acestea, clasificarea lui Coșeriu a diverselor cadre este și mai detaliată.

Pentru început, el face distincția între patru câmpuri principale ale cadrelor, care sunt determinate în primul rând de vorbire și vorbitor („situație”), în al doilea rând de semn și de sistemul său de referință („regiune”), în al treilea rând de semnul concret din text și vecinătatea acestuia („context”) și, în al patrulea rând, printr-un sistem general de referință („universul vorbirii”). El face distincția între următoarele cadre:

a) Situația. Acest termen, care este utilizat într-un mod foarte diferit în lingvistica și pragmatica textului, primește o definiție restrânsă la Coșeriu: „Situația” denotă doar circumstanțele și relațiile în timp și spațiu care sunt cauzate de actul de a vorbi, de faptul că cineva vorbește cuiva despre ceva într-un anumit loc și moment.” Acest lucru se referă la origo-ul vorbitorului în sensul lui Bühler, la ego-hic-nunc al vorbitorului și la constelațiile rezultate.

b) Regiune. Termenul „regiune” se referă la spațiile în interiorul cărora poate funcționa un semn lingvistic, în anumite sisteme semantice. Coșeriu face distincție între termenii subordonați zonă, sferă și vecinătate. Zona este spațiul în care un semn este cunoscut, o problemă a limitelor limbii. Sfera este spațiul cultural în care sunt cunoscute obiectele desemnate. În cele din urmă, vecinătatea este „o ‚regiune’ ” determinată social sau cultural, cum ar fi familia, școala, grupul profesional sau casta”.

c) Contextul. Coșeriu face distincție între trei tipuri de context: contextul idiomatic, contextul verbal și contextul extraverbal. Contextul idiomatic este format din semnele limbajului specific în care este scris textul. Contextul verbal corespunde în mare măsură cu ceea ce este cunoscut sub numele de cotext, totuși Coșeriu face distincție între context direct și indirect, adică diferite grade de distanță a segmentelor de text. Mai mult, el distinge contextul verbal pozitiv și negativ. Acesta din urmă se referă la elemente neexprimate care pot fi percepute ca „lipsă” din cauza unei așteptări dezamăgite (de exemplu, datorită unei anumite tradiții comune). În ceea ce privește contextul non-verbal, Coșeriu face distincție între contextul fizic, care se referă la lucruri „semnul este inerent la”; contextul empiric, adică obiectele și circumstanțele „care sunt cunoscute de interlocutori la momentul și locul comunicării lor”; contextul natural, care se referă la cunoașterea lumii naturale; contextul practic sau ocazional, care se referă la ceea ce poate fi numit caracteristicile „pragmatice” ale textului specific, adică acele caracteristici care sunt rezultatul situației de comunicare, relația producătorului de text și destinatarului textului și ocazia specifică de comunicare. Un alt context extraverbal este contextul istoric, care face distincția între două tipuri de cunoștințe ale interlocutorilor: cunoștințe particulare (referitoare la istoria unei comunități mai mici) și cunoaștere universală (referitoare la o națiune, o comunitate culturală mai mare sau întreaga umanitate ca o comunitate culturală). Coșeriu face distincție și între contextul istoric actual și non-actual; similar situației, care trebuie împărțită în situație directă și indirectă, referința istorică poate fi la un nivel non-actual. În cele din urmă, este menționat contextul cultural, care se referă la tradiția culturală cunoscută a unei comunități.

d) Universul vorbirii. Universul vorbirii este „sistemul de semnificație căruia îi aparține un text din care își derivă validitatea și sensul specific”. Diferențierea este foarte detaliată, deci poate fi aplicată tuturor textelor. Cadrele textelor scrise sunt reduse: diferite cadre sunt cuprinse într-unul sau limitate în capacitățile lor, de ex., situația unui text scris este determinată, în timp ce situația este dinamică într-o conversație de mai mulți oameni. La rândul lor, textele scrise pot crea situații directe prin mijloace lingvistice. Alte cadre care sunt prezente într-o conversație orală trebuie convertite în limbă într-un text scris. Totuși, dacă se include interpretarea textelor scrise, cadrele cresc din nou: între textul scris și cititor, situația poate fi dublată.

„Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar”, Romanistisches Jahrbuch VII, (1955-56), pp. 29–54. Traducere germană: „Determinierung und Umfeld”, în: Eugenio Coseriu, Sprachtheorie und allgemeine Sprachwissenschaft. 5 Studien, München: Fink 1975, pp. 253-290, tradus de Uwe Petersen.

Iată datele bibliografice ale variantei originale şi ale traducerilor româneşti: Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, în Romanistisches Jahrbuch, 7, 1955/1956, pp. 24-54 [apărut în 1957].

Traduceri româneşti:

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, traducere parţială în română din textul spaniol, în vol. Lingvistică saussuriană şi postsaussuriană. Texte adnotate, Editat de Lucia Wald şi Elena Slave, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985, pp. 208-248; traducere şi note de Constantin Dominte; cu explicaţiile traducătorului (pp. 234-248);

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în Forum, XL, 1998, nr. 469-470-471 (I), pp. 22-28; nr. 472-473-474, pp. 13-22 (II); XLI, 1999, nr. 478-479-480, pp. 36-41 (III), (traducere integrală din limba spaniolă de Constantin Dominte);

Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în vol. Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 287-329. Această variantă este reluată în Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pp. 198-233.

Alte texte relaționate:

Johannes Kabatek (2017): „Determinare şi cadru: după 60 de ani”, en Limba Română, 1, pp. 68-90, trad. de Bleorțu, Cristina și Fînaru, Dorel.